Una din teoriile lansate cu scopul de a semăna confuzie în rândul celor dornici de aventuri fanteziste, o constituie „ştiinţa” deplasărilor în cosmos. Şi cum cosmos înseamnă, în principal, lume, oamenii care lucrează în domeniu nu pot fi acuzaţi direct de înşelătorie, pentru că de fapt, aceştia vorbesc despre deplasări în lume şi nu în Universul cosmic (antisimetric) !
  Înainte de intrarea în subiect, voi aduce în discuţie un aspect despre presiune. Se cunoaşte despre aceasta că reprezintă forţa raportată la unitatea de suprafaţă, că este statică şi dinamică şi că presiunea pe interfaţa dintre două spaţii, de presiune p₁, respectiv p₂ , este p = ∆p = p₁ – p₂ ; (p₁ > p₂). Un lucru nu ni se arată, însă, de către învăţământul de toate gradele: ce valoare are presiunea p când p₂ este egală cu 0 sau apropiată de 0 ? Conform relaţiei de mai sus, în cazul când p₁ = 1 bar, p ar trebui să aibă valoarea de 1 bar! Dar, oare, aşa este? Ne amintim cea mai banală experienţă constând în separarea a două calote, în interiorul cărora, presiunea era de ≈ 0,1 bari. 4 perechi de cai nu reuşeau separarea celor două calote! Să fi fost   aşa  de  grea  învingerea  unei  presiuni  mai  mici  de  1  bar ? Categoric, nu! În cazul separaţiei a două spaţii, în care unul dintre ele are presiunea subunitară, valoarea presiunii p, pe interfaţă, nu mai corespunde relaţiei ∆p = p₁ – p₂, ci se calculează dintr-un grafic rezultat în urma determinărilor experimentale. Pe axa Oy se află   presiunea subunitară p₂ (între 1 şi 0 bari), iar pe axa Ox se află presiunea la interfaţă – p. Reprezentarea grafică a presiunii la interfaţă (p) este o curbă cu originea în punctul 0 şi maximul crescând asimptotic către infinit, asimptota fiind paralela cu Ox din punctul 0 al presiunii p₂.
  Ne imaginăm, în această stare de fapt, că un om având  în  plămâni o presiune de ≈ 1 bar, introdus într-o „atmosferă” de presiune apropiată de 0 bari, ca cea de pe astrul selenar, ar exploda instantaneu! Deci, costumul cosmonautului trebuie să-l izoleze pe acesta de starea de vid, astfel încât între presiunea sa interioară (din corp) şi cea exterioară (din costum) să fie diferenţe nesemnificative. Dacă materialul costumului are capacitatea de a rezista la presiuni foarte mari, aşa cum ar fi trebuit să aibă primii (şi ultimii!) cosmonauţi care au reuşit să aselenizeze, evenimentul din 1969 este real, iar dacă nu, este fals. În caz că este real, oare de ce nu este repetabil? Doar, tevatura care se face pe această temă vizează omul şi nu roboţii! De ce se întârzie atât de mult construirea de baze de cercetare pe aştri extratereştri, în care să fie prezenți oameni în persoană? Desigur, ştirile ulterioare, mai târzii decât „evenimentele”  în sine, cum că deplasările pe aştrii extratereştri însoţite de coborârea cosmonauţilor pe suprafaţa acestora au continuat şi în următorii ani, nu ne pot convinge de repetarea evenimentului din 1969, care şi el inspiră incertitudine în condiţiile inexistenţei reiterative.   

   Subiectul la modă, îmbrăţişat de actuala protipendadă a ştiinţei îl constituie viaţa pe alte planete şi găsirea condiţiilor care să ateste prezenţa vieţii (biologice) în Cosmos. Aşa cum arătam şi în alte   locuri, existenţa biologică este specifică numai Pământului, nefiind posibilă în condiţiile climaterice şi atmosferice de pe alţi aştri, care, oricum, nu prezintă importanţă majoră afară de cazul când această existenţă ar consta în prezenţa fiinţelor vii conştiente. Or, animale sau plante unicelulare sau pluricelulare, sau chiar câini şi crocodili, nu prezintă nici o importanţă, dacă nu posedă cel de-al dolilea sistem de semnalizare, în afară de situaţia când aceşti cercetători contemporani vor putea să-i înveţe limba engleză măcar pe câinii şi crocodilii extratereştri! 

  Ceea ce-i important de reţinut este faptul că starea biologică nu poate exista fără prezenţa oxigenului!! Chiar şi vietăţile anaerobe sunt supuse acestei legi, dar, din păcate, oamenii de ştiinţă superficiali şi dornici de senzaţii auditive sunt dedicaţi total falsului şi fanteziei...